Cuvinte

De ce suntem numiți oameni? De ce? De ce nu altfel suntem chemați? Ci, Oameni! Cuvintele nu spun nimic. Ele sunt mute, vagi, goale. Strigătul sau șoapta lor nu decide, nu înseamnă și nu trezește nimic. Lumea tace vorbind. Adevărul rămîne nespus, rămîne în pauze, în gesturi, în priviri. Simt cum gîndurile nu coicid cu vorbele. Nu ofensa pe nimeni, ocolește adevărul dacă este necesar. Mai bine taci decît să spui ceva greșit. Mușcă limba, e spre binele tău. Gîndul rămîne să moară singur închis în interior. Adevărul se pierde mereu, rămîne în urmă sau exagerează lovind mortal cu un cuvînt nepotrivit.

Privirea, mișcarea, respirația contează.

Ascultă-mă cînd tac și înțelege-mă cînd respir.

Visătorii

Norii se văd pufoși și albi pe zenitul albastru. Vara fierbinte îmi arde sufletul. Culcată pe o stîncă în mijlocul oceanului, admir viața. Soarele ieri apus, azi iese din mare. Aripile mele se odihnesc în umbra spatelui meu. Brusc aud un sunet de aripi care lovesc văzduhul. Straniu, vreo pasăre cred. Nu atrag atenția. Simt cum lîngă mine se aud două aripi puternice. E un visător ca și mine, cu două aripi imaculate și mari. S-a așezat în liniște lîngă mine, fără a rosti o vorbă. Ochii lui se pierd în depărtare, ating linia orizontului. Soarele e aproape răsărit, iar noi îl privim cum colorează oceanul în diferite nuanțele ale oranjului. Liniștea frumoasă de dimineață domnește asupra noastră. Ne luăm zborul spre cer deasupra mării, împreună.

Aripi

E minunată vara. Geamul larg deschis noaptea, lasă să intre o mulțime de sunete. Greierii se aud undeva în iarbă, atît de aproape. O bufniță nu doarme. Pe drum trec oameni care rîd. Simt cum libertatea și fericirea îmi umplă plamînii. Ancorele vechi, oamenii care m-au rănit și m-au uitat, i-am iertat și i-am lăsat pe pămînt, iar eu îmi iau zborul spre stele. Aripile mele nu mai sînt trase în jos.De un alb imaculat, ele se deschid în toată măreția lor. Zbor peste case, peste orașe, peste țări, ca să ajung la mare. Mereu m-a atras marea, necunoscutul din interiorul ei, frumusețea cu care spală nisipul. Soarele în fiecare seară se îneacă-n ea ca să o revadă în dimineața următoare.
Zbor deasupra mării. Zenitul în apusul oranj atinge marea la linia orizontului. Aripile mele reflectă culoarea și devin oranj. Aerul sărat și plăcut îmi mîngîie fața, briza mării duce valuri la mal. Curînd vine fluxul. Soarele e atît de aproape de moarte, numai razele sale vestesc că mai este acolo, iar eu zbor spre orizont, unde se spune că se sfîrșește lumea. Așa o fi oare?

Lumi paralele.

Sînt un om, un străin printre străini. Vorbesc despre viață, pierzînd-o. Mă gîndesc la dragoste, evitînd-o. Merg spre scopuri, pe ocolite, e mai ușor așa.
Scriu, scriu mult, dar nu mă satisface plăcerea de a reciti tot ce am scris. Lipsește ceva. Nu pot să spun ce. Scriu scurt, direct, adevărat. Știu că sunt oameni care nu cred în ceea ce scriu, cred că e o minciună. Viața pe care și-au impus-o e minciună, ei trăiesc în ea și mă acuză pe mine. Nu mai aștept să mă înțeleagă, nu îmi va ajunge veșnicia să îi aștept, zădarnic totuși. Trăim în lumi diferite, noi toți. Lumi paralele fără șansă de intersecție. Simt în fiecare zi cum trec pe lingă oameni care nu mă observă după peretele lumii lor. Eu mi-am făcut o ușiță, ca să îi pot vedea. Uneori urc pe zid ca să îi admir. Niciodată nu văd ce se petrece în interiorul cetății, doar presupun.
Tu ai o ușiță sau măcar o scară?

O boală.

Îmi place să cred că azi m-am lecuit de o boală mai mult sau mai puțin sezonieră. O denumire simplă, dar cu multe dedesubturi- TU. M-a lovit recent și aproape incurabil. Azi însă mă simt mai departe de tine, sîntem niște străini. Niște străini care aveau ceva în comun, ceva aproape transparent, ceva inperceptibil. Acum am pierdut din vizor tot ce ne unea, trăim din nou fiecare în lumea noastră. Poate tu mai vezi ceea ce am pierdut eu, nu mai știu dacă mă vei putea readuce la starea în care eram în apogeul așa numitei boli. Îți urez pe succes ca să mă îmbolnăvești din nou.

E frumos cînd plouă

Prin geamul meu deschis pătrunde în odaie răcoarea nopții de vară. Ploaia s-a liniștit și doar picăturile rebele mai cad din cer. Zgomotul lor mă aduce la realitate. E placut să stai în întuneric și liniște. Ce ar fi daca noapte nu s-ar sfîrși? Aș vrea o noapte lungă de tot. Ca să pot admira întunericul, liniștea, ca să pot dormi pe săturate, să pot fi singură cu mine. Ce frumos ar fi. Eu și noaptea vieții mele.
Tăcerea e benefică pentru mine, nu o mai văd ca pe un inamic. Singurătatea tot, mă calmează și mă bucură chiar. Liniște sufletească și ploaie după geam. Perfect pentru așa o noapte minunată.

Te-aș omorî, cu dragoste.

Cît de tare nu te-aș urî, mereu ești în capul meu. Ești nesuferit dar nu pot suporta o zi fără tine. Cînd tăcem ambii, sîntem așa de mîndri, dar nu putem respira unul fără altul. Nu vrei să îmi spui asta și nici eu nu îți voi spune. Sîntem doi oameni încapăținați. Asta îmi place la tine. Te-aș îneca cu atîta dragoste. Cînd nu vorbim cîte 5 zile fiindcă ne certăm mă gîndesc ce faci tu acolo. Vreau să te găsesc acasă la tine și să te gîtui că nu îmi scrii, dar în secunda următoare vreau să te cuprind.